Tristete...neputinta...

As vrea sa trec mai usor peste toate, sa alung tristetea, sa redevin ceea ce am fost. As vrea sa gasesc o sita care sa cearna tot trecutul meu. Sa lase suferintele sa zboare, sa se dezintegreze in neant, iar eu sa raman doar cu ce a fost frumos, cu amintiri care sa ma faca sa zambesc cu nostalgie. Asa as pasi mai increzatoare in viitor, nazuind la culmi pe care n-am indraznit sa le escaladez pana acum. Sa culeg eu insami o floare de colt, sa ma bucur de aerul rarefiat pe care au privilegiul sa-l respire doar cerbii si acvilele, sa ma pot intoarce apoi revigorata printre oameni. M-as avanta atunci in valtoarea vietii, fara sa-mi mai fie teama ca voi fi din nou doborata. Salbaticia naturii sigur m-ar face mai puternica pentru jungla vietii in care trebuie sa traiesc, cu amintiri si cu sperante la un loc. Daca as reusi toate astea, atunci sigur as putea sa zambesc, desi ochii inca mai tradeaza o unda de tristete si lacrimile inca neuscate pe obraji... Si as mai vrea ca zambetul sa se transforme pe nesimtite in ras, in pofta de viata... chiar daca cineva m-a atentionat deunazi ca rasul e un animal periculos...